Credea că sunt plecată și că mă voi întoarce mai târziu, iar când am intrat în dormitorul nostru, l-am găsit îmbrăcat în lenjeria intimă pe care mi-o făcuse cadou de Crăciun. Cel mai urât lucru a fost faptul că, în timp ce el era în dormitor, îmbrăcat în haine de femeie, copiii noștri erau acasă, uitându-se la un film. A fost, de departe, cel mai mare șoc al vieții mele. Am rămas împietrită pentru câteva secunde, mai ales după ce am observat că avea și ruj roșu pe buze.
Și el a fost stânjenit în momentul în care am intrat pe ușă, având în vedere că eram căsătoriți de 25 de ani și eram împreună de când eu aveam 20 de ani. Era doar cu doi ani mai mare decât mine și păream compatibili. Aveam atâtea în comun, am crezut că suntem făcuți unul pentru altul, l-am iubit enorm și credeam că am câștigat la loteria vieții. Puteam să pariez că formăm o familie normală și chiar puteam să jur că suntem fericiți. Nu am vrut să spun nimănui ce am văzut, îmi era rușine și nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Am mers împreună la consiliere de cuplu și, în plus, m-a asigurat că a fost doar un moment de rătăcire în care a vrut sa vadă cum s-ar simți în pielea unui travestit. Știam că e un om bun, că mă iubește, că îi iubește pe copiii noștri și că își respectă familia. A fost crescut de doi oameni care nu ar fi acceptat niciodată ca fiul lor să se transforme în femeie!
Am decis că pot trăi cu această traumă în suflet și am încercat să trec peste, deși în adâncul meu simțeam că nu îmi spune tot adevărul.
Într-o zi, când nu era nimeni acasă, am urcat în pod, locul din casă de care se ocupa numai el de ani buni. Ce am văzut acolo m-a lăsat fără cuvinte. Era o valiză pe care nu o știam, iar când am deschis-o, am găsit în ea tocuri de nouă centimetri, dresuri tip plasă, produse de machiaj, lenjerie intimă de femei, o perucă și alte obiecte feminine care nu-mi aparțineau.
Mituri și realități despre bisexuali
Au trecut 10 ani de la momentul acela, dar atunci am înțeles că toată căsnicia mea a fost o minciună. Întotdeauna am susținut oamenii care au dorit să își schimbe orientarea și nu am judecat niciodată pe nimeni. Dar mi s-a părut incredibil cum soțul meu s-a prefăcut 25 de ani și a ascuns acest detaliu important față de mine și de întreaga familie. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, chiar nu am nimic cu travestiții, dar tot ce vreau este ca alegerile lor să nu facă victime colaterale. La noi situația nu a fost tocmai roz, căci am avut de suferit atât eu, cât și copiii. E dureros cum tot mai mulți oameni de 40-50 de ani recunosc ceea ce înainte era un secret, lăsându-și în urmă familiile, adică nu doar soțiile, ci și copiii care nu înțeleg ce se întâmplă.
Eu m-am trezit peste noapte cu un soț pe care nu-l mai recunoșteam. La consilierea de cuplu săptămânală, nega cu vehemență că ar fi gay și încerca să mă convingă să îl cred. Ba chiar a dat vina pe mine pentru dorința sa de a deveni travestit. A spus că ar fi fost o reacție, un fel de răspuns la problemele din viața noastră intimă. Nu întrețineam relații amoroase atât de des pe cât și-ar fi dorit. Și, oricum, după ce l-am văzut în lenjeria mea, eu nu am mai putut deloc să fac dragoste cu el. Ba chiar a trebuit să fac un compromis, să strâng din dinți și să accept să reluăm conexiunea intimă, în speranța că lucrurile se vor rezolva.
La un moment dat, chiar s-a enervat că îl tot chemam la ore de consiliere și a renunțat să mai participe. Mi-a zis că a apelat la terapia prin hipnoză și că și-a vindecat nevoia de a se îmbrăca în femeie și că ar fi contat și reluarea contactului intim cu mine. A susținut că a fost o criză a vârstei și că totul a revenit la normal, dar nu și-a cerut niciodată scuze.
Deși părea că furtuna a trecut și că suntem din nou un cuplu fără probleme, suspiciunile mele nu au dispărut. De fiecare dată când rămânea la birou peste program sau când era plecat într-o călătorie de afaceri, mă tot întrebam ce face. La doi ani de la acel moment critic în căsnicia noastră, nu am mai putut rezista și i-am căutat în portofel. Știu, nu este tocmai în regulă ce am făcut, dar așa mi-am dat seama că eram mințită în continuare. Soțul meu, pe care îl iubeam enorm, mi-a ascuns o mulțime de lucruri. Am descoperit atunci că avea un card de membru la un lanț hotelier ieftin și o chitanță de la un magazin de haine pentru femei. Mi-am dat seama că treaba asta era mult mai serioasă și că probabil se întâlnea cu alte persoane la hotel.
Din acea clipă, nu am putut să mai dorm în același pat cu el, așa că i-am zis că mă voi muta în altă cameră din cauza sforăitului său. Adevărul este că nici măcar nu mai puteam să-l privesc în ochi... Trecuseră doi ani, timp în care mi-a spus alte minciuni? În plus, copiii încă nu știau nimic, dar mie mi-a fost clar că mariajul nostru este compromis. Mi-am făcut curaj și i-am cerut divorțul, iar el a acceptat, punându-mi o condiție. A cerut o căsătorie deschisă până la pronunțarea divorțului și din acel moment a început să recunoască tot adevărul. Mi-a spus că a întreținut relații intime cu alte persoane, în timp ce era îmbrăcat ca o femeie. De asemenea, am descoperit că a cheltuit o mulțime de bani pe excursii, hoteluri și haine, folosind un cont bancar separat.
Cel mai tare m-a supărat când am aflat că avea și datorii. Am avut încredere în el, am crezut că economisește, dar nu a fost așa. Până la acea vreme, eu făcusem o mulțime de sacrificii pentru familie și renunțasem la slujba mea cu normă întreagă, pentru a avea grijă de copii. El era consultant în management și câștiga foarte bine, dar eu plăteam mare parte din cheltuieli din salariul meu de life coach cu jumătate de normă. Nu aveam motive să ne plângem de situația financiară, dar avem trei copii de ținut în școală și facultate. Costurile erau mari...
Am fost de acord cu un mariaj deschis, dacă asta însemna că puteam amâna divorțul, până când le puteam comunica fiului și fiicelor noastre ce s-a întâmplat. Din păcate, nu am avut noroc, iar situația a început să se complice. Brusc, a încetat să mai ascundă secretul pe care îl ținuse o viață și am început să găsesc prin casă diverse obiecte de uz feminin care îi aparțineau. Ba mai mult, comanda haine de femei care ajungeau la noi acasă pe numele lui. Copiii puteau vedea oricând că nu sunt pentru mine, nefiind mărimea mea.
Apoi, fără să mă anunțe, a găsit un avocat și m-a dat în judecată, învinuindu-mă pentru răcirea relației și acuzându-mă că am schimbări de dispoziție (eram în perimenopauză, dar comportamentul meu nu era nejustificat oricum). Un alt motiv trecut în citația de divorț era dependența mea financiară. Acest lucru m-a înfuriat enorm și i-am cerut să se mute. A închiriat o cameră în apropiere, iar, ca răzbunare, a încetat să ne mai ajute cu bani. Practic, nu a mai contribuit cu nimic la creșterea și educația copiilor. Ei erau furioși pe mine, crezând că l-am dat afară fără motiv, dar tot nu am vrut să le stric imaginea pe care o aveau despre tatăl lor. Am fost nevoită să îmi iau un al doilea job, iar copiii cei mari și-au găsit și ei ceva de lucru. A fost o perioadă stresantă, pentru că toți aveau examene și ne descurcam greu din punct de vedere financiar.
La scurt timp după ce fostul meu partener a plecat de acasă, am primit o scrisoare de la avocați în care îmi cerea să vând casa familiei în termen de șase luni și să-i dau jumătate din venituri. Nu-mi venea să cred!
Copilul meu cel mare a găsit și a citit scrisoarea despre vânzarea casei și, la scurt timp după aceea, fiica mijlocie a început să se rănească singură, făcându-și tăieturi pe coapse și pe brațe. Fiica mea mai mică nu s-a ridicat din pat săptămâni întregi și credeam că are sindromul oboselii cronice. După luni de zile, și-a dat întâlnire cu ei și le-a mărturisit că îi place să se îmbrace în femeie și că este nonbinar. Au venit acasă complet șocați, iar cea mică a plâns isteric. Ei și-au imaginat că nu știu adevărul despre fostul meu soț, dar le-am spus că totul este în regulă și că sunt acolo pentru a-i susține.
Fata care ajunsese să își facă rău singură a fost, în cele din urmă, internată în secția de psihiatrie, pentru că starea ei s-a degradat treptat. Într-o zi, m-am simțit atât de anxioasă, încât am crezut că am un atac de panică și am ajuns și eu la spital. Medicii mi-au prescris antidepresive și medicamente anti-anxietate, care m-au ajutat să fiu bine pe termen lung. Aveam nevoie de ajutor pentru a face față realității dure. Părinții mei erau plecați, ai lui nu știau ce să spună, iar singurul care mi-a fost aproape a fost fratele meu. Bineînțeles, prietenele mele m-au susținut enorm și am trecut cu bine peste acea perioadă.
După cinci ani am aflat de la medicul meu de familie că fostul meu soț a început procesul de transformare și că face tratamente hormonale pentru a deveni femeie. Cam într-un an, va putea fi supus unei intervenții chirurgicale în Londra. Oricât de deschisă aș fi, îmi este greu să accept. Copiii mi-au spus că tatăl lor le-a dat un mail în care îi informa că de acum ar vrea să fie numit Charlize și are pretenția ca toată lumea să folosească pronumele feminine când face referire la persoana sa. Acel mail a fost adresat întregii familii - părinții săi, frații săi și un unchi.
Din păcate, nimeni din familia lui nu mai păstrează legătura cu niciunul dintre cei trei copii pe care eu și fostul soț îi avem împreună. Ruptura s-a produs în momentul în care am ieșit cu părinții lui la masă și aceștia au dezvăluit că, încă din copilărie, fiul lor prefera să poarte haine de fetițe. Acea întâlnire a fost de-a dreptul stânjenitoare, pentru că nu au știut ce să le spună copiilor, mai ales că au cunoscut acest amănunt și au tăcut în toți acești ani. Oare la ce s-au gândit când au venit la nunta noastră și ne-au văzut rostindu-ne jurămintele? Toată viața noastră a fost o minciună!
Așa cum am spus deja, au trecut 10 ani de la momentul în care am aflat adevărul, dar cei din jur încă se uită la familia noastră cu milă. Motivul? Charlize este foarte activă în mediul online și umblă prin cartier în fustă, cu dresuri tip plasă și machiată, iar vecinii nu pot să nu privească amuzați.
Nu i-aș fi refuzat soțului meu dreptul la această libertate dacă aș fi știut că niciunul dintre cei trei copii ai noștri nu va avea de suferit. Doar că nu pot să nu îmi exprim nemulțumirile, mai ales când îi văd că încă simt efectele devastatoare ale acestei alegeri făcute de tatăl lor.
Am apelat la o organizație caritabilă transgender și am cerut o sesiune de consiliere pentru mine. Dar consilierul, o femeie trans, a dat de înțeles că motivul pentru care copiii nu se acomodează cu ideea eram chiar eu. Am plecat în lacrimi, la fel de neputincioasă pe cum m-am dus. Mi-am dat seama că trebuie să tac pentru a nu fi chiar eu cea judecată. Copiii sufereau pentru pierderea tatălui lor așa cum l-au cunoscut ei, iar eu pentru pierderea soțului meu. Îl iubeam cu adevărat și știu că m-a iubit și el. Uneori, când copiii erau la somn, mă duceam în pivniță, mă ghemuiam într-un colț și plângeam ore în șir.
Sunt absolut uimită de schimbarea bruscă de atitudine avută de fostul meu partener. Unii psihoterapeuți cred că anumiți oameni aflați în situația lui intră într-o stare în care nu se pot gândi la nimic altceva. Tot ce vor e să fie în sfârșit liberi. Și-au petrecut toată viața nefiind ei înșiși și, când evadează, simt că acum este timpul lor – acum ori niciodată.
Acum, la 10 ani distanță, suntem bine, deși urmele vor rămâne pentru totdeauna. Din fericire, am luptat și am reușit să rămânem în casa noastră până când fata cea mică a împlinit 18 ani. Toți suntem bine, iar eu mi-am refăcut viața, pentru că încrederea noastră în dragoste nu a fost deteriorată iremediabil.
Cu toate acestea, copiii mei au avut cel mai mult de pierdut – și-au pierdut tatăl, bunicii paterni și familia extinsă din partea tatălui. Ce mă deranjează cel mai tare este atitudinea statului la adresa acestor situații. Înțeleg susținerea persoanelor care își schimbă orientarea, dar să nu existe niciun program de sprijin pentru familiile lor, care rămân în urmă?
Persoana care devine travestit primește consiliere, iar copiii săi nu au parte de niciun sprijin? Doi dintre cei trei copii ai noștri aveau sub 18 ani când s-a întâmplat totul și au primit doar un ajutor de 48 de lire pe lună. Totul ar fi mai ușor dacă oamenii s-ar mobiliza și ar găsi soluții pentru astfel de probleme.
Acest articol este o adaptare a poveștii publicate pe Daily Mail și a cărei autoare a preferat să rămână anonimă.
Urmareste-ne pe Google News
