Născut și crescut în inima Bucureștiului, Ion Lucian și-a descoperit pasiunea pentru teatru încă din adolescență, când a început să frecventeze cursuri de actorie la o școală locală de artă dramatică.
Părinții l-au vrut inginer
Deși drumul către celebritatea pe scenele teatrului nu a fost unul presărat cu flori, el a avut curajul să-și urmeze pasiunea, chiar în fața opoziției părinților săi, care își doreau să devină inginer.
Așadar, în ciuda presiunilor, s-a înscris la Academia de Artă Dramatică. Era hotărât să-și transforme visul în realitate chiar dacă nu avea certitudinea că acesta era destinul său.
„Nu știam, dar am avut două evenimente în viața mea de copil: unul a fost unchiul meu, fratele mamei, care era un tip extraordinar de interesant. El a fost, timp de 40 de ani, arhivarul primăriei din Piatra Neamț. A absolvit liceul dar nu a putut să-și dea bacalaureatul pentru că s-a certat cu un profesor și bineînțeles victima a fost el și atunci el, revoltat pe ce s-a întâmplat, și-a făcut o educație personală, a învățat singur.
După aceea a devenit o figură cunoscută – a câștigat premiul național la caricatură – a fost o mare personalitate, deși fără diplomă. Îl chema Jenică Ungureanu. El semăna teribil cu Chaplin, eu pe vremea aceea aveam 5 anișori, și tata a cumpărat un aparat de filmat și i-a spus lui tata: “Iorgule, eu fac cu asta micu’ o variantă românească după Piciul”. Și așa a fost prima mea aventură artistică”, a mărturisit el.
În anul 1940, Ion Lucian a început să ofere meditații la matematică și să-și exploreze talentele artistice prin desen. Paralel cu aceste activități, a făcut figurație la Teatrul Național, începând să-și contureze calea în lumea fascinantă a teatrului. Momentul decisiv a venit în 1941, când, în ciuda faptului că încă era elev în clasa a XII-a, a fost admis la Academia de Artă Dramatică. Cu toate că nu deținea bacalaureatul la acel moment, recitarea poeziei „Oltul" de Octavian Goga i-a deschis ușile spre îndeplinirea visului său.
Timp de un an, a jonglat între școală și Academie, demonstrându-și determinarea și pasiunea pentru arta actorului. După obținerea examenului de bacalaureat, a urmat un concurs pentru un post de actor la Teatrul Național, unde s-a evidențiat printre cei 163 de candidați, fiind admis pe unul dintre cele cinci locuri disponibile. Această reușită a marcat începutul unei cariere remarcabile în lumea teatrului românesc pentru Ion Lucian.
A avut o carieră impresionantă
Ion Lucian a fost o legendă a teatrului românesc, un actor și un regizor talentat, care și-a dedicat întreaga viață artei scenice. A avut primul rol în piesa Castiliana, de Lope de Vega. Apoi, de-a lungul carierei sale fabuloase, a interpretat sute de personaje din dramaturgia română și universală, semnând regia a peste o sută de spectacole. Printre piesele celebre în care a strălucit se numără „Mincinosul" de Carlo Goldoni, „Rinocerii" de Eugen Ionescu, „D'ale Carnavalului" de I. L. Caragiale sau „Svejk în al doilea război mondial" de Bertold Brecht.
Pe lângă activitatea sa impresionantă de pe scenă, Ion Lucian a fost și un prolific actor de film, având roluri în numeroase pelicule memorabile, precum „Titanic-vals", „Mofturi 1900" sau „Alo?... Aţi greşit numărul". De asemenea, a fost membru al Uniunii Scriitorilor din Franța, ceea ce subliniază recunoașterea internațională a talentului său remarcabil.
Dar contribuțiile sale s-au extins și în lumea teatrului pentru copii, unde a fost un adevărat pionier. A fondat și a condus Teatrul pentru Copii „Ion Creangă” între anii 1964 și 1972, aducând bucurie și inspirație micuților spectatori.
Iar după Revoluția din 1989, și-a pus toată energia și pasiunea în înființarea unui alt teatru pentru copii. Astfel, la 1 aprilie 1990, cu sprijinul Ministerului Culturii, a luat ființă Teatrul Excelsior, cunoscut și ca „teatrul tuturor copiilor”.
S-a căsătorit cu o femeie mai în vârstă decât el
Ion Lucian a fost căsătorit de două ori, însă nu a avut copii. Despre prima căsnicie nu se știu foarte multe detalii, întrucât actorul a fost destul de discret cu privire la acea perioadă a vieții sale.
Prima soție a fost cu 21 de ani mai în vârstă decât el, iar inițial părinților „nu le-a convenit” această relație” Cu toate acestea, ulterior au „acceptat-o și au iubit-o”.
„Așa cum ți-am spus, pentru mine cariera a fost sufocantă. Or, viața petrecută în teatru, de la vârsta de 18 ani, m-a marcat încă de la bun început. S-a întâmplat ca, după prima stagiune la Național, să fac, vara următoare, un turneu în țară.
Pentru mine a fost o mare lovitură pentru că am intrat în rolul lui Mihai Popescu, am dublat o vedetă, am avut succes mare de tot în turneul acela, și cum era oarecum fatal, o actriță din acest turneu s-a îndrăgostit de mine, eu am fost flatat că o actriță mi-a acordat atenție și, la 20 de ani, eram căsătorit. (...) Prima mea soție a fost cu 21 de ani mai mare ca mine și părinților nu le-a convenit, dar, pe urmă, când au văzut ce caracter este și ce ființă este, au acceptat-o și au iubit-o.
Deci, cum să spun, eu care întotdeauna am considerat cu sfințenie instituția căsniciei, nu am fost o fire aventuroasă, pentru că de foarte tânăr am avut responsabilitatea unei căsnicii”, spunea melancolic.
O dragoste născută pe scena teatrului
După divorț, actorul s-a căsătorit cu Paula Sorescu Lucian, care l-a susținut în momentele dificile ale vieții sale. Relația lor a fost una deosebită, iar cei doi au format un cuplu stabil și fericit timp de 25 de ani. Ea își amintea cu drag de începuturi, când amândoi erau prinși în mrejele carierei.
„Eu trei ani am jucat la Teatrul de revistă și comedie Ion Vasilescu. Am fost acolo după ce am absolvit, și am avut o șansă mare, nu am plecat în provincie; plecase o actriță care s-a căsătorit cu un italian și nu a mai putut să profeseze. Și atunci a rămas un loc vacant și au convenit să ia o proaspătă actriță, aveam 90 de lei salariu, restul s-a împărțit, s-au mărit salariile altora, și m-au luat pe mine. Mergeam mult în deplasări pentru că era teatrul care deservea toată regiunea București, adică tot Bărăganul.
Am vrut să vin la Teatrul Ion Creangă, pentru că eram foarte slabă și jucam foarte mult fetițe și păpuși și am vorbit cu Michi, care era director, dar între timp l-au dat afară și a venit un alt director și m-am dus să vorbesc cu el – ăla m-a plăcut și m-am angajat acolo. Iar în ‘90 a venit Michi să pună un spectacol acolo, foarte frumos de Eugen Ionescu, care a scris pentru fetița lui niște povești, pe care le-a dramatizat un regizor belgian. Imaginile sunt imagini, și Michi le-a pus la noi și m-a distribuit și pe mine, un spectacol foarte bun – după ‘90 l-am jucat în Franța, în Elveția, 5 ani de zile”, a povestit Paula Sorescu Lucian.
Amândoi au traversat drumuri încărcate de emoții și provocări, dar în ciuda tuturor obstacolelor, au reușit să se regăsească unul pe celălalt. Dragostea lor, născută pe scenă și consolidată în timp, a fost un motor puternic care i-a îndrumat prin vicisitudinile vieții.
„L-am cunoscut pe Michi, mi s-a părut un om deosebit. Eram amândoi căsătoriți, nu s-a pus niciodată problema (de) altceva, dar în Japonia, când a rămas singur și i s-a întâmplat necazul acela, atâtea luni undeva departe și nici nu a putut să se întoarcă la înmormântare, pentru că nu putea; avea un contract și nu-i dădea nimeni viză a doua zi pentru Japonia, și atunci însemna să se termine turneul.
A avut o perioadă foarte grea, mai ales că juca roluri foarte grele, și acolo s-a legat între noi o relație, nimic mai mult, dar eu mi-am dat seama ce fel de om e, el și-a dat seama ce fel de om sunt, și după un an și ceva ne-am căsătorit. Eu am divorțat, nu era o căsnicie fericită, dar am un băiat, care m-a ținut și ne-am căsătorit și mi se pare că a fost de bun augur, acum avem 25 de ani de căsătorie”, a completat actrița.
A fost pus să aleagă între pensie și salariu
Înainte să moară, Ion Lucian a suferit o umilință cruntă. A trebuit să facă o alegere dificilă între pensie și modestul său salariu de director la Teatrul Excelsior. Optând pentru acesta din urmă, de doar 600 de lei, a simțit pe pielea sa consecințele tăierii pensiilor și restricțiilor impuse de stat.
Guvernul Boc a fost responsabil pentru măsurile ce au limitat indemnizațiile actorilor. În urma interdicțiilor în vigoare, Ion Lucian nu a mai avut posibilitatea să mai lucreze după pensionare. Decizia i-a afectat profund pe cei care și-au dedicat viața artei scenice.
Actorul, cu amărăciune în glas, și-a exprimat indignarea față de această situație injustă, considerând-o o privare de un drept pe care artiștii l-au dobândit prin contribuțiile lor de-a lungul anilor.
„Din 1 iulie (2010) și până acum am luat 1 leu. Noi am avut concediu în iulie și am avut dreptul și la câteva zile din august. Acele câteva zile din august au fost incluse în avans, iar la sfârșit am mai luat decât un leu. Este ruşinos ce face statul român. Este necinstit să amputezi nişte salarii, nişte contribuţii băneşti la munca noastră. Este de-a dreptul ruşinos când se însuşeşte un drept pe care, de fapt, nu ar avea dreptul statul să îl folosească. Pentru că este dreptul de pensie la care noi am contribuit, în cazul meu 70 de ani, cu cele mai mari cote.
Pur şi simplu mi s-a tăiat această pensie care, de fapt, este depunerea mea o viaţă întreagă pentru a avea o bătrâneţe liniştită dacă nu altfel. Aici consider că este un act nefiresc şi bănuiesc că făcut fără prea multă înţelegere. Cu o simplă logică, o simplă aplecare faţă de breasla noastră nu s-ar fi ajuns la această situaţie penibilă”, spunea actorul în 2011.
Mesajul lăsat de Ion Lucian, de pe patul de spital
Pe 11 martie 2012, destinul actorului de comedie a luat o întorsătură tragică când a fost internat la Spitalul de Urgență Floreasca din București, diagnosticat cu bronhopneumonie și anemie. În ciuda eforturilor depuse de medici, starea sa de sănătate a continuat să se deterioreze, iar pe 31 martie 2012, în jurul orei 21.15, lumea teatrului a pierdut unul dintre cei mai străluciți actori.
Cu doar o săptămână înainte de moarte, pe când încă se afla în spital, actorul a transmis un mesaj sfâșietor de pe patul de suferință, care a fost citit cu emoție și respect de către soția sa, Paula Sorescu Lucian, în fața a 150 de spectatori adunați la Teatrul Excelsior din București.
În acel mesaj, actorul și-a exprimat tristețea profundă față de starea în care a ajuns teatrul și sentimentul de pierdere a legăturii cu publicul.
„Teatrul a pierdut definitiv complicitatea cu marele public. De mii de ani de când există, a rezistat tocmai pentru că a fost complice cu publicul. A avut ascendenţă faţă de celelalte arte, pentru că ea comunică direct cu publicul. Pe scenă, el găsea răspunsurile, întrebările, îndoielile. Teatrul era pentru spectatorul dinainte de ’89 un enorm suport moral, locul unde se refugia, unde îşi găsea motivele de speranţă, de viaţă, de încredere.
Când s-a dărâmat clădirea veche a Teatrului Excelsior, toţi au venit la mine speriaţi, părinţi, copii, să mă întrebe: ei unde or să se mai ducă? I-am liniştit. Că au unde să vină. Ei nu pot renunţa la teatru, pentru că aici e singurul loc unde se joacă cinstit. Adică exact pentru ceea ce eu am fost de multe ori criticat. Că sunt retrograd, conservator, învechit.
Însă, eu tot timpul am fost credincios unei opinii ale mele: miturile copilăriei nu trebuie demolate. Este foarte important ca miturile copilăriei să fie redate aşa cum au fost ele. Am un exemplu foarte sugestiv. În spectacolul meu «Frumoasa şi Bestia» am distribuit în rolul personajului negativ pe cea mai frumoasă actriţă din teatru, iar în rolul Frumoasei, o actriţă solară, senină.
La sfârşitul spectacolului, copiii strigă la actriţa frumoasă: «urâto!» Au înţeles că frumuseţea nu e un atribut exterior. Pe acest principiu am activat şapte ani la Teatrul «Ion Creangă» şi 20 de ani la Excelsior”, declara cu ultimele puteri acest colos al scenei.
Concluzionând, povestea lui Ion Lucian ne reamintește că pasiunea și angajamentul pot depăși orice obstacol, iar recunoașterea meritelor poate veni în cele din urmă, chiar și în fața celor mai mari provocări.
Urmareste-ne pe Google News
